Am plecat spre Moldova pentru că îmi era dor de locurile acestea. Le mai văzusem cu mulți ani în urmă și mi-am dorit foarte tare să mă întorc împreună cu familia mea. Mănăstirile Bucovinei erau motivul principal pentru care am pornit la drum, dar știam deja că nu mă voi opri doar la obiectivele clasice. Îmi place să caut și locurile mai puțin cunoscute, cele care nu apar în ghidurile turistice și despre care afli uneori pur și simplu pentru că ai ales să te abați puțin de la traseu.
Am plecat din București în jurul orei 9 dimineața și, datorită autostrăzii care leagă acum Bucureștiul de Moldova, drumul ni s-a părut mult mai ușor decât în trecut. În jurul orei 14:00 am ajuns la prima oprire. Și, pentru că am plecat cu mașina noastră, un Dacia Duster Journey hibrid, am putut să ne oprim oriunde ne-a făcut plăcere. De fapt, chiar în prima zi am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată. Am tras pe dreapta lângă un lan de grâu, am întins pătura pe marginea drumului și am scos sandwich-urile, fructele, legumele și brânzica pe care le aveam de acasă. Mașinile treceau pe șosea pe lângă noi, dar pentru câteva minute nu le-am mai auzit. În fața noastră era întinderea aceea nesfârșită de grâu, iar undeva, în depărtare, se vedeau munții.
Mănăstirea Sfântul Mina – un loc nou, pe urmele unei istorii vechi
Prima mănăstire pe care am văzut-o în această călătorie a fost Mănăstirea Sfântul Mina din Roșiori, așezată pe Dealul Bisericii, într-un loc de unde se deschide priveliștea asupra Văii Moldovei. Este o mănăstire de călugări ortodocși de stil vechi, iar complexul actual a început să fie construit în 1995. Istoria locului este însă mult mai veche: aici a existat un schit cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil încă din secolul al XIX-lea, iar săpăturile au scos la iveală oseminte ale unor călugări și chiar o cărămidă datată 1864, pe care apare numele unui ieromonah, Porfirie. Noi am ajuns aici cu cățelușa și, spre deosebire de celelalte mănăstiri vizitate în această călătorie, am putut intra cu ea în curtea bisericii și să o lăsăm să se plimbe liniștită. Am găsit și un mic magazin bisericesc, unde produsele aveau prețuri foarte bune. În 2003, mănăstirea a primit și o raclă cu părticele din moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina și ale altor sfinți.
Gura Humorului și prima revedere cu Bucovina
În prima zi am ajuns la Mănăstirea Gura Humorului spre seară și revederea mi-a făcut plăcere.
M-a bucurat să le găsesc foarte bine îngrijite, curate, restaurate și conservate. Un detaliu practic care mi-a plăcut foarte mult: deși aceste mănăstiri au și statut de muzee și se percepe o taxă de vizitare, programul este suficient de lung pentru turiști. Unele sunt deschise până la ora 19:00, altele până la 20:00, ceea ce ne-a permis să le vizităm și după ce am ajuns în zonă spre seară.
Mănăstirea Gura Humorului a fost ctitorită în 1530 de marele logofăt Toader Bubuiog și soția sa, Anastasia, în timpul domniei lui Petru Rareș. Biserica are hramul „Adormirea Maicii Domnului” și este una dintre bisericile pictate din nordul Moldovei, remarcabilă prin pictura sa exterioară și prin celebra reprezentare a Judecății de Apoi.
M-a bucurat să le găsesc foarte bine îngrijite, curate, restaurate și conservate. Un detaliu practic care mi-a plăcut foarte mult: deși aceste mănăstiri au și statut de muzee și se percepe o taxă de vizitare, programul este suficient de lung pentru turiști. Unele sunt deschise până la ora 19:00, altele până la 20:00, ceea ce ne-a permis să le vizităm și după ce am ajuns în zonă spre seară.
Mănăstirea Gura Humorului a fost ctitorită în 1530 de marele logofăt Toader Bubuiog și soția sa, Anastasia, în timpul domniei lui Petru Rareș. Biserica are hramul „Adormirea Maicii Domnului” și este una dintre bisericile pictate din nordul Moldovei, remarcabilă prin pictura sa exterioară și prin celebra reprezentare a Judecății de Apoi.
Sucevița – aceeași mânăstire, alți ochi
La Sucevița, impresia a fost și mai puternică tocmai prin comparația cu prima mea vizită. Îmi aminteam un ansamblu imens, aproape imposibil de cucerit, cu zidurile sale masive care îi dau aspectul unei adevărate cetăți. De această dată, în interior, totul mi s-a părut surprinzător de mic.
Zidurile, însă, își păstrează exact forța pe care mi-o aminteam. Mănăstirea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XVI-lea, în timpul familiei Movileștilor, iar biserica este una dintre cele opt biserici pictate din nordul Moldovei incluse în patrimoniul UNESCO.
Pentru mine, Sucevița a fost și o reîntâlnire cu propriile amintiri: locul nu s-a micșorat, ci probabil eu am crescut.
Zidurile, însă, își păstrează exact forța pe care mi-o aminteam. Mănăstirea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XVI-lea, în timpul familiei Movileștilor, iar biserica este una dintre cele opt biserici pictate din nordul Moldovei incluse în patrimoniul UNESCO.
Pentru mine, Sucevița a fost și o reîntâlnire cu propriile amintiri: locul nu s-a micșorat, ci probabil eu am crescut.
Mânăstirea Moldovița – una dintre preferatele mele
Moldovița a rămas una dintre mănăstirile care mi-au plăcut cel mai mult. Ansamblul păstrează imaginea aceea de Bucovină pe care o aveam în memorie, iar pictura exterioară este motivul pentru care asemenea locuri nu pot fi reduse la o simplă oprire pe traseu.
Mănăstirea a fost ctitorită de Petru Rareș în 1532 și face parte din grupul bisericilor pictate din nordul Moldovei aflate în patrimoniul UNESCO. Dincolo de istorie, mie mi-a plăcut atmosfera de acolo și felul în care locul este întreținut.
Mănăstirea a fost ctitorită de Petru Rareș în 1532 și face parte din grupul bisericilor pictate din nordul Moldovei aflate în patrimoniul UNESCO. Dincolo de istorie, mie mi-a plăcut atmosfera de acolo și felul în care locul este întreținut.
Voroneț și albastrul care începe să dispară
La Voroneț am avut însă și o mică dezamăgire. Este una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din România, iar albastrul care i-a dat faima mondială este, probabil, prima imagine care îți vine în minte când spui Bucovina.
Biserica a fost ridicată de Ștefan cel Mare în 1488, iar pictura exterioară, inclusiv celebra Judecată de Apoi, a făcut-o celebră în întreaga lume. Tocmai de aceea mi-a părut rău să văd cât de mult au fost afectate picturile de intemperii. Pe una dintre fațade, pictura este atât de ștearsă încât albastrul de Voroneț abia mai poate fi ghicit, în timp ce alte suprafețe s-au păstrat mult mai bine.
Este o imagine care m-a făcut să mă gândesc cât de fragilă este, de fapt, o operă de artă expusă sute de ani în aer liber.
Poate că mănăstirile nu s-au schimbat atât de mult. Eu m-am schimbat. Și tocmai de aceea revederea lor, după aproape două decenii, a fost o călătorie și prin propriile mele amintiri.
Biserica a fost ridicată de Ștefan cel Mare în 1488, iar pictura exterioară, inclusiv celebra Judecată de Apoi, a făcut-o celebră în întreaga lume. Tocmai de aceea mi-a părut rău să văd cât de mult au fost afectate picturile de intemperii. Pe una dintre fațade, pictura este atât de ștearsă încât albastrul de Voroneț abia mai poate fi ghicit, în timp ce alte suprafețe s-au păstrat mult mai bine.
Este o imagine care m-a făcut să mă gândesc cât de fragilă este, de fapt, o operă de artă expusă sute de ani în aer liber.
Poate că mănăstirile nu s-au schimbat atât de mult. Eu m-am schimbat. Și tocmai de aceea revederea lor, după aproape două decenii, a fost o călătorie și prin propriile mele amintiri.
Putna și Chilia lui Daniil Sihastrul
Traseul nostru a continuat spre Mănăstirea Putna, unul dintre marile locuri istorice ale Moldovei și ctitoria lui Ștefan cel Mare. Aici nu mai este vorba doar despre frumusețea unui ansamblu monahal, ci despre legătura directă cu unul dintre cele mai importante personaje ale istoriei medievale românești.
În apropiere am ajuns și la Chilia lui Daniil Sihastrul, locul asociat unuia dintre cei mai cunoscuți pustnici ai Moldovei și cu tradiția potrivit căreia Ștefan cel Mare i-ar fi cerut sfatul înainte de ridicarea unor mănăstiri.
În apropiere am ajuns și la Chilia lui Daniil Sihastrul, locul asociat unuia dintre cei mai cunoscuți pustnici ai Moldovei și cu tradiția potrivit căreia Ștefan cel Mare i-ar fi cerut sfatul înainte de ridicarea unor mănăstiri.
Râșca – o oprire pentru care am schimbat traseul
După ce am vizitat mănăstirile din Bucovina, am făcut o schimbare de traseu special pentru a ajunge și la Mănăstirea Râșca. Nu era o oprire pe care să o fi avut în plan de la început, dar mi-am dorit să o văd și nu am vrut să trecem mai departe fără să facem acest mic ocol.
Când am ajuns, lucrările de restaurare tocmai se încheiaseră, iar biserica era închisă pentru vizitare. Am putut însă să intrăm în curte și să vedem fațada proaspăt renovată, impecabilă. În zidurile de apărare, în spațiile chiliilor, fusese amenajat temporar un loc pentru slujbă, iar când am ajuns noi oamenii erau acolo la rugăciune. Mi s-a părut un contrast foarte frumos: un monument aflat la finalul unui amplu proces de restaurare, dar în care viața religioasă continua firesc.
Mănăstirea Râșca a fost ctitorită în secolul al XVI-lea de Petru Rareș și refăcută și dezvoltată în timpul urmașului său, Alexandru Lăpușneanu. Biserica actuală datează din secolul al XVI-lea și păstrează elemente care amintesc de perioada în care mănăstirile Moldovei aveau și rol de apărare.
Când am ajuns, lucrările de restaurare tocmai se încheiaseră, iar biserica era închisă pentru vizitare. Am putut însă să intrăm în curte și să vedem fațada proaspăt renovată, impecabilă. În zidurile de apărare, în spațiile chiliilor, fusese amenajat temporar un loc pentru slujbă, iar când am ajuns noi oamenii erau acolo la rugăciune. Mi s-a părut un contrast foarte frumos: un monument aflat la finalul unui amplu proces de restaurare, dar în care viața religioasă continua firesc.
Mănăstirea Râșca a fost ctitorită în secolul al XVI-lea de Petru Rareș și refăcută și dezvoltată în timpul urmașului său, Alexandru Lăpușneanu. Biserica actuală datează din secolul al XVI-lea și păstrează elemente care amintesc de perioada în care mănăstirile Moldovei aveau și rol de apărare.
Marginea – ceramica pe care o țineam minte
La Marginea am revenit într-un loc pe care îl știam deja și am avut senzația aceea plăcută că timpul aproape că nu a trecut. Atelierul de ceramică era acolo, iar lucrurile mi s-au părut aproape neschimbate față de cum le știam.
Bineînțeles că nu am plecat cu mâna goală. Ne-am cumpărat ceramică, pentru că mi se pare imposibil să ajungi până aici și să nu iei cu tine măcar o bucată din această tradiție.
Ceramica neagră de Marginea are o tradiție veche, transmisă din generație în generație. Meșteșugul este atestat în zonă de secole, iar vasele sunt realizate din lut local și capătă culoarea neagră și luciul caracteristic printr-o tehnică tradițională de ardere în cuptoare fără oxigen. Spre deosebire de ceramica obișnuită, culoarea nu este obținută prin vopsire, ci este rezultatul procesului de ardere. Astăzi, ceramica de Marginea a devenit una dintre cele mai recognoscibile forme de artă populară din Bucovina.
Bineînțeles că nu am plecat cu mâna goală. Ne-am cumpărat ceramică, pentru că mi se pare imposibil să ajungi până aici și să nu iei cu tine măcar o bucată din această tradiție.
Ceramica neagră de Marginea are o tradiție veche, transmisă din generație în generație. Meșteșugul este atestat în zonă de secole, iar vasele sunt realizate din lut local și capătă culoarea neagră și luciul caracteristic printr-o tehnică tradițională de ardere în cuptoare fără oxigen. Spre deosebire de ceramica obișnuită, culoarea nu este obținută prin vopsire, ci este rezultatul procesului de ardere. Astăzi, ceramica de Marginea a devenit una dintre cele mai recognoscibile forme de artă populară din Bucovina.
Salina Cacica – și mirosul pe care nu l-am uitat
Salina Cacica a fost una dintre surprizele vacanței. Știam că este o salină funcțională, însă nu mă așteptam ca primul lucru care să mă lovească atunci când am intrat la casa de bilete să fie mirosul. Mirosea puternic a motorină sau a șine de tren. Era un miros specific, care mi-a intrat în păr și în haine. A trebuit să-mi spăl părul de două ori ca să scap complet de el. La un moment dat ne-am obișnuit cu mirosul și nu l-am mai perceput atât de intens, deși era prezent chiar și în adâncul salinei. Dincolo de această primă impresie, Cacica ascunde însă o istorie de peste două secole. Exploatarea organizată a sării a început aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar din 1798 au fost aduși muncitori și ingineri din Polonia, în special de la mina de sare din Bochnia. Mina s-a dezvoltat treptat, iar ceea ce vedem astăzi în subteran păstrează încă urmele acestei perioade. Unul dintre cele mai interesante elemente este vechea scară de lemn datată din 1803, cu 150 de trepte, pe care se coboară în adâncul minei. La aproximativ 26 de metri sub pământ se află și capela ecumenică, săpată în sare, un loc care vorbește despre comunitatea de mineri care și-a legat viața de această exploatare. În subteran se mai află Lacul Sărat, sala de dans, galeria piticilor și alte spații care fac parte astăzi din traseul de vizitare. De aici am cumpărat și sare. Foarte ieftină. Atât de ieftină încât am luat pentru toată familia, inclusiv pentru mama și soacra mea. Mi s-a părut incredibilă diferența dintre prețul sării cumpărate direct de la sursă și ceea ce găsești în magazinele din București.
Pasul Palma – unul dintre locurile care ne-au surprins
Am continuat spre Pasul Palma, cunoscut și drept Pasul Ciumârna. Trecătoarea se află pe DN17A, în Obcina Mare, la aproximativ 1.100 de metri altitudine, și leagă Valea Moldoviței de zona Podișului Sucevei. Este un loc în care geografia se vede direct în fața ta: șoseaua urcă spre culmea montană, iar pădurile și pajiștile se deschid în jurul ei.
Aici am găsit și leagănul suspendat, iar senzația este greu de descris dacă nu stai efectiv în el. Te așezi, te desprinzi de margine și pentru câteva secunde ai impresia că te arunci în vale. Aici veți găsi și vânzători ambulanți cu dulcețuri, brânzeturi, tării și alte suveniruri.
Aici am găsit și leagănul suspendat, iar senzația este greu de descris dacă nu stai efectiv în el. Te așezi, te desprinzi de margine și pentru câteva secunde ai impresia că te arunci în vale. Aici veți găsi și vânzători ambulanți cu dulcețuri, brânzeturi, tării și alte suveniruri.
Agapia – locul în care m-am întors după ani, dar și după povești
La Agapia am ajuns pentru prima dată când eram studentă în anul al doilea. Lucram atunci la un documentar despre Iulia Hașdeu și am ajuns aici tocmai pentru că ea a locuit o perioadă în această zonă.
Revenirea, după atâția ani, a avut pentru mine ceva aparte: nu mai eram studenta care căuta locuri pentru un film, ci mă întorceam aici împreună cu familia mea.
Mănăstirea Agapia, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost ridicată în secolul al XVII-lea de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu, iar biserica actuală a fost construită între 1641 și 1643 și sfințită în 1646. Unul dintre lucrurile care îi dau o valoare aparte este pictura interioară realizată de Nicolae Grigorescu între 1858 și 1861.
Pentru mine însă, Agapia va rămâne legată și de începuturile mele în documentar. Este unul dintre acele locuri în care istoria pe care am filmat-o cândva s-a întâlnit, ani mai târziu, cu propria mea istorie.
Revenirea, după atâția ani, a avut pentru mine ceva aparte: nu mai eram studenta care căuta locuri pentru un film, ci mă întorceam aici împreună cu familia mea.
Mănăstirea Agapia, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost ridicată în secolul al XVII-lea de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu, iar biserica actuală a fost construită între 1641 și 1643 și sfințită în 1646. Unul dintre lucrurile care îi dau o valoare aparte este pictura interioară realizată de Nicolae Grigorescu între 1858 și 1861.
Pentru mine însă, Agapia va rămâne legată și de începuturile mele în documentar. Este unul dintre acele locuri în care istoria pe care am filmat-o cândva s-a întâlnit, ani mai târziu, cu propria mea istorie.
Văratec – Veronica Micle și o altă amintire din anii de studenție
Și Văratecul are pentru mine o poveste mai veche decât această călătorie. Tot în perioada studenției am ajuns aici, iar mai târziu m-am întors pentru un documentar despre Mihai Eminescu, când am filmat chiar la mormântul Veronicăi Micle.
Poeta a murit în 1889 și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Văratec. Mănăstirea Văratec a fost întemeiată în 1785 de schimonahia Olimpiada și a devenit independentă de Agapia în 1839.
De această dată, vizita a avut însă o cu totul altă atmosferă. Măicuțele ni s-au părut foarte amabile și zâmbitoare, iar Sofia a primit chiar un croasant. De aici am cumpărat și sirop de brad, pe care îl beau de ani de zile. Îmi place atât pentru gust, cât și pentru ceea ce înseamnă pentru mine: este unul dintre produsele simple pe care le asociez cu muntele și cu copilăria.
Și tot în această zonă am descoperit o altă diferență culinară interesantă. În Gura Humorului mâncasem o tocăniță de ciuperci albă, cu smântână, iar în zona Văratec am găsit o variantă preparată cu roșii. Aceleași ingrediente, două feluri diferite de a le pune în farfurie.
Poeta a murit în 1889 și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Văratec. Mănăstirea Văratec a fost întemeiată în 1785 de schimonahia Olimpiada și a devenit independentă de Agapia în 1839.
De această dată, vizita a avut însă o cu totul altă atmosferă. Măicuțele ni s-au părut foarte amabile și zâmbitoare, iar Sofia a primit chiar un croasant. De aici am cumpărat și sirop de brad, pe care îl beau de ani de zile. Îmi place atât pentru gust, cât și pentru ceea ce înseamnă pentru mine: este unul dintre produsele simple pe care le asociez cu muntele și cu copilăria.
Și tot în această zonă am descoperit o altă diferență culinară interesantă. În Gura Humorului mâncasem o tocăniță de ciuperci albă, cu smântână, iar în zona Văratec am găsit o variantă preparată cu roșii. Aceleași ingrediente, două feluri diferite de a le pune în farfurie.
Pângărați – locul despre care nu auzisem
În drumul nostru am ajuns și la lacul de acumulare Pângărați, un loc despre care, sincer, nu auzisem înainte de această călătorie. Peisajul ne-a plăcut foarte mult. Păcat că zona nu este mai bine pusă în valoare. Punctul de informare turistică era abandonat, iar locul mi s-a părut că ar putea oferi mult mai mult dacă ar fi amenajat corespunzător. Lacul Pângărați este un lac de baraj artificial, amenajat în 1964 pe cursul mijlociu al râului Bistrița, în cadrul amenajării hidroenergetice a râului. Are aproximativ 3,7 kilometri lungime, 730 de metri lățime și o adâncime maximă de 14 metri. În 2004, o suprafață de 135 de hectare a fost declarată rezervație naturală, iar zona este importantă pentru păsările acvatice.
Lacul Roșu – locul în care muntele a schimbat drumul
Înainte să ajungem la Lacul Sfânta Ana, traseul nostru ne-a dus și la Lacul Roșu.
Lacul Roșu este unul dintre locurile despre care ai impresia că au fost dintotdeauna acolo, însă povestea lui este cu totul alta. S-a format în urma unei mari alunecări de teren care a blocat valea râului Bicaz, iar lacul natural rezultat a început să se formeze în 1837.
Ceea ce îl face atât de ușor de recunoscut sunt trunchiurile de arbori care ies și astăzi din apă. Sunt, de fapt, resturile pădurii acoperite de apa lacului în urma formării sale.
Aici geologia nu rămâne doar o informație dintr-un manual. O vezi. O vezi în versanții care înconjoară lacul și, mai ales, în acei copaci care au rămas ca o mărturie a momentului în care muntele s-a rupt și a schimbat definitiv forma văii.
Lacul Roșu este unul dintre locurile despre care ai impresia că au fost dintotdeauna acolo, însă povestea lui este cu totul alta. S-a format în urma unei mari alunecări de teren care a blocat valea râului Bicaz, iar lacul natural rezultat a început să se formeze în 1837.
Ceea ce îl face atât de ușor de recunoscut sunt trunchiurile de arbori care ies și astăzi din apă. Sunt, de fapt, resturile pădurii acoperite de apa lacului în urma formării sale.
Aici geologia nu rămâne doar o informație dintr-un manual. O vezi. O vezi în versanții care înconjoară lacul și, mai ales, în acei copaci care au rămas ca o mărturie a momentului în care muntele s-a rupt și a schimbat definitiv forma văii.
Lacul Sfânta Ana – un lac născut într-un vulcan
După Lacul Roșu, am continuat spre Lacul Sfânta Ana, unul dintre cele mai neobișnuite locuri din această călătorie.
Lacul se află în craterul Ciomatului Mare, la aproximativ 946 de metri altitudine. Este un lac de origine vulcanică, alimentat în principal de precipitații și de apa provenită din topirea zăpezilor. Forma aproape circulară a lacului este, de fapt, urma unui crater vulcanic.
Și aici este una dintre informațiile care mie mi se par mult mai interesante decât simplul „este un lac frumos”: apa lacului nu vine dintr-un râu sau dintr-un izvor important care să-l alimenteze permanent. Practic, ai în fața ta un lac format într-un crater și întreținut în mare parte de ceea ce aduce cerul.
În jurul lacului se văd pereții conului vulcanic, iar zona păstrează încă urme ale activității postvulcanice. În anumite condiții pot fi observate bule de gaz care se ridică din apă.
Lacul se află în craterul Ciomatului Mare, la aproximativ 946 de metri altitudine. Este un lac de origine vulcanică, alimentat în principal de precipitații și de apa provenită din topirea zăpezilor. Forma aproape circulară a lacului este, de fapt, urma unui crater vulcanic.
Și aici este una dintre informațiile care mie mi se par mult mai interesante decât simplul „este un lac frumos”: apa lacului nu vine dintr-un râu sau dintr-un izvor important care să-l alimenteze permanent. Practic, ai în fața ta un lac format într-un crater și întreținut în mare parte de ceea ce aduce cerul.
În jurul lacului se văd pereții conului vulcanic, iar zona păstrează încă urme ale activității postvulcanice. În anumite condiții pot fi observate bule de gaz care se ridică din apă.
Tinovul Mohoș – un colț de lume care pare venit din altă climă
La Tinovul Mohoș am găsit o lume complet diferită de ceea ce lăsasem în urmă.
Este o mlaștină oligotrofă formată într-un fost crater vulcanic, iar aici supraviețuiesc plante care par desprinse dintr-o altă epocă. Printre ele se află și specii de roua cerului, plante carnivore care își completează necesarul de substanțe nutritive capturând insecte.
În turbă cresc și specii rare de plante, unele asociate perioadelor glaciare. Tocmai această combinație dintre relieful vulcanic, apa acidă și stratul de turbă a făcut posibilă păstrarea unei vegetații cu totul aparte.
Mi s-a părut unul dintre cele mai interesante locuri ale vacanței tocmai pentru că nu seamănă cu ceea ce te aștepți să găsești într-o excursie prin România. Nu este doar „o mlaștină”. Este o mică arhivă naturală, în care relieful, clima și vegetația au păstrat împreună o poveste foarte veche.
Este o mlaștină oligotrofă formată într-un fost crater vulcanic, iar aici supraviețuiesc plante care par desprinse dintr-o altă epocă. Printre ele se află și specii de roua cerului, plante carnivore care își completează necesarul de substanțe nutritive capturând insecte.
În turbă cresc și specii rare de plante, unele asociate perioadelor glaciare. Tocmai această combinație dintre relieful vulcanic, apa acidă și stratul de turbă a făcut posibilă păstrarea unei vegetații cu totul aparte.
Mi s-a părut unul dintre cele mai interesante locuri ale vacanței tocmai pentru că nu seamănă cu ceea ce te aștepți să găsești într-o excursie prin România. Nu este doar „o mlaștină”. Este o mică arhivă naturală, în care relieful, clima și vegetația au păstrat împreună o poveste foarte veche.
Patru zile cu mașina și cu un câine
Am călătorit cu Dacia Duster Journey, iar în cele patru zile am făcut două plinuri. Este o mașină hibridă, însă mersul mult pe autostradă și distanțele parcurse și-au spus cuvântul.
Am fost trei oameni și un câine. Iar aici trebuie să spun ceva important pentru cei care călătoresc cu animale: Bucovina nu mi s-a părut foarte prietenoasă cu câinii. Am găsit destul de greu cazare unde să fim acceptați cu cățelușa noastră.
În cele din urmă am stat trei nopți la Hotel Simeria, în Gura Humorului. Proprietarul avea și el un câine de talie mică, așa că am fost primiți fără probleme. Camera a fost foarte curată, am avut aer condiționat și ne-am odihnit foarte bine.
La restaurante, în schimb, nu am avut voie cu câinele, așa că a trebuit să o lăsăm în cameră. La mănăstiri am procedat altfel: unul dintre noi intra, iar celălalt rămânea afară cu ea.
Pentru Sofia, vacanța a venit și cu o premieră: telescaunul Șoimul din Gura Humorului a fost prima ei experiență de acest fel. Și, spre bucuria noastră, am putut urca și cu cățelușa. Oamenii de acolo ni s-au părut foarte amabili și relaxați.
Am fost trei oameni și un câine. Iar aici trebuie să spun ceva important pentru cei care călătoresc cu animale: Bucovina nu mi s-a părut foarte prietenoasă cu câinii. Am găsit destul de greu cazare unde să fim acceptați cu cățelușa noastră.
În cele din urmă am stat trei nopți la Hotel Simeria, în Gura Humorului. Proprietarul avea și el un câine de talie mică, așa că am fost primiți fără probleme. Camera a fost foarte curată, am avut aer condiționat și ne-am odihnit foarte bine.
La restaurante, în schimb, nu am avut voie cu câinele, așa că a trebuit să o lăsăm în cameră. La mănăstiri am procedat altfel: unul dintre noi intra, iar celălalt rămânea afară cu ea.
Pentru Sofia, vacanța a venit și cu o premieră: telescaunul Șoimul din Gura Humorului a fost prima ei experiență de acest fel. Și, spre bucuria noastră, am putut urca și cu cățelușa. Oamenii de acolo ni s-au părut foarte amabili și relaxați.
Ce am mâncat și cu ce ne-am întors acasă
În Gura Humorului ne-a plăcut mâncarea, în special ciorba de ciuperci și tocănița de ciuperci cu smântână, tot acolo am mâncat și sarmale dolofoane moldovenești. Dar cea mai bună ciorbă de ciuperci am făcut-o după ce ne-am întors acasă.
Am cumpărat de pe marginea drumului ciuperci culese de localnici din pădure. Am venit acasă cu ele, le-am pregătit și am făcut o ciorbă cum nu mai mâncasem niciodată. A fost, într-un fel, ultima masă a vacanței.
Am cheltuit în jur de 3.000 de lei în cele patru zile, iar suma a inclus deplasarea, cazarea, mesele și obiectivele vizitate. Nu este puțin, mai ales pentru o vacanță în România, și am avut din nou senzația pe care am mai avut-o și în alte călătorii: România a devenit o destinație din ce în ce mai scumpă.
Dar dacă mă întrebi dacă a meritat, răspunsul este simplu: DA.
Am plecat din București pentru a revedea câteva mănăstiri pe care le văzusem în urmă cu aproape două decenii și am ajuns să descoperim locuri despre care nici nu știam că există.
Și poate că tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la această vacanță. Nu faptul că am bifat niște obiective, ci că traseul ne-a făcut să ne abatem de la plan.
Am cumpărat de pe marginea drumului ciuperci culese de localnici din pădure. Am venit acasă cu ele, le-am pregătit și am făcut o ciorbă cum nu mai mâncasem niciodată. A fost, într-un fel, ultima masă a vacanței.
Am cheltuit în jur de 3.000 de lei în cele patru zile, iar suma a inclus deplasarea, cazarea, mesele și obiectivele vizitate. Nu este puțin, mai ales pentru o vacanță în România, și am avut din nou senzația pe care am mai avut-o și în alte călătorii: România a devenit o destinație din ce în ce mai scumpă.
Dar dacă mă întrebi dacă a meritat, răspunsul este simplu: DA.
Am plecat din București pentru a revedea câteva mănăstiri pe care le văzusem în urmă cu aproape două decenii și am ajuns să descoperim locuri despre care nici nu știam că există.
Și poate că tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la această vacanță. Nu faptul că am bifat niște obiective, ci că traseul ne-a făcut să ne abatem de la plan.
Dacă îți plac poveștile mele de călătorie, mă poți urmări și pe facebook.