Am fost de atât de multe ori în Buzău dar încă nu am reușit să descopăr tot ce are de oferit. Mi se pare unul dintre cele mai neîmblânzite colțuri ale României, de aceea poate că îl si iubesc atât de mult. Are vulcani care bolborosesc noroi, munți de sare, fosile marine, chihlimbar vechi de zeci de milioane de ani, biserici ridicate din piatră, mănăstiri vechi de sute de ani și un lac prins între munți. Din păcate nu îl găsești prea des pe harta turistică a României, dar poate că de aceea a și reușit sa rămână sălbatic.
Cel mai cunoscut și inedit obiectiv turistic din Buzău sunt Vulcanii Noroioși. Prima dată am ajuns aici pentru că voiam să fac un film documentar despre vulcani. A doua oară am venit cu familia, pentru că mi-am dorit să le arăt și lor ceea ce mie mi se păruse atât de spectaculos. Prima impresie... peisajul pare aproape ireal: pământul este crăpat, aproape lipsit de vegetație, iar din conurile de noroi ies permanent bule de gaze. Ai senzația că ai ajuns într-un peisaj selenar. Vulcanii sunt împărțiți în patru areale: Pâclele Mari, Pâclele Mici, Fierbătorile și Beciu. Pâclele Mari se întind pe aproximativ 22 de hectare și au conuri active care ajung la câțiva metri înălțime, dar există și forme fosile, mai mari. La Pâclele Mici peisajul este asemănător, însă conurile sunt, în general, mai mici. Fierbătorile mi se par și ele interesante pentru că par un loc înspăimântător. Trebuie să ai mare grijă pe unde te deplasezi deoarece apar mici ochiuri în sol si riști să te scufunzi. Aici noroiul pare că fierbe, din cauza gazelor care ies prin el. Nu este apă care fierbe, ci un fenomen provocat de emanațiile de gaze. Namolul este rece, datorită pânzei freatice și are un ușor miros de sulf. Vulcanii Noroioși au fost declarați monument al naturii încă din 1924. Iar aici există și un detaliu botanic neașteptat: gărdurărița, o plantă rară ce apare în zona Berca. Mi-a plăcut și felul în care este administrată zona. Nu am simțit că vizitatorul este taxat excesiv pentru a vedea un fenomen natural. Tariful de acces este de câțiva lei, iar pentru un loc atât de neobișnuit mi se pare o sumă mai degrabă simbolică. Ce este bine de știut... dacă plouă nu veți putea intra în rezervație, pe de-o parte pentru ca riscați să rămâneți înămoliți, iar pe de alta parte deoarece se strică piesajul natural.
După vizita la Vulcanii Noroioși, călătoria mea prin județul Buzău a continuat spre zona Lopătari, unde aveam să descopăr unul dintre cele mai surprinzătoare peisaje naturale pe care le-am întâlnit până acum în România: Canionul de Sare. Dacă la Vulcanii Noroioși privisem cum gazele din subteran împing noroiul la suprafață, aici aveam în față un alt spectacol geologic, în care sarea, apa și timpul au modelat un relief cu totul aparte. Felul în care vântul sufla prin canion, înălțimea pereților, șanțurile săpate de apă, albul murdar al sării de pe pereții canionului și mirosul de sulf m-au făcut să mă simt mică și neînsemnată în fața naturii, chiar înspăimântată. Depozitele de sare s-au format în condițiile mediilor marine de odinioară, iar procesele tectonice au contribuit la ridicarea lor spre suprafață. În timp, apa provenită din precipitații a dizolvat sarea și a erodat terenul din jur, săpând șanțuri, ravene și forme care seamănă cu niște mici canioane. Relieful salin este într-o continuă transformare: după perioadele însorite, când apa se evaporă, suprafețele pot deveni intens albe, în timp ce ploile dizolvă depunerile și modifică formele deja existente. Această fragilitate face parte din farmecul locului. Zona nu este amenajată și administrată. Sălbăticia naturii a rămas neatinsă de construcțiile umane. Totuși, lipsa amenajărilor nu trebuie confundată cu lipsa riscurilor. Sarea este solubilă, iar terenul poate fi instabil. Versanții și marginile ravenelor se pot modifica, mai ales după ploi, așa că explorarea trebuie făcută cu prudență, fără a intra în cavități sau a păși pe suprafețe fragile.
De foarte multă vreme îmi doream să ajung și la Colți, localitatea devenită cunoscută datorită zăcămintelor sale de chihlimbar. Aici se găsesc cele mai importante depozite de chihlimbar din România, o rășină fosilă formată cu peste 25 de milioane de ani în urmă. În cadrul vizitei mele la muzeu am aflat că în această zonă se găsește și rumanitul, o varietate de chihlimbar roșiatic considerată specifică României. La începutul secolului al XX-lea, aici au fost deschise galerii de exploatare, iar comunitatea locală a dezvoltat o tradiție legată de extragerea și prelucrarea acestei rășini fosile. Primele extracții au început în anul 1920, iar chihlimbarul a devenit în timp, unul dintre simbolurile identității locale. Primăvara este un anotimp aparte pentru cei care cunosc aceste locuri. După ploi și după topirea zăpezilor, aluviunile pot aduce pepite de chihlimbar. Pentru a înțelege mai bine povestea acestei resurse naturale, am vizitat Muzeul Chihlimbarului din Colți. Muzeul este relativ mic, iar vizita nu durează foarte mult, însă în interior pot fi admirate exemplare spectaculoase de chihlimbar, bijuterii, unelte folosite la extragerea și prelucrarea rășinii. Printre exponate se află și o pepită impresionantă, care cântărește aproximativ 1,84 kilograme. Pepitele în starea lor brută sunt fascinante! Experiența mea a fost însă una cu sentimente amestecate. Mi-a plăcut să descopăr aceste piese și să aflu mai multe despre tradiția locală, dar spațiul mi s-a părut destul de mic în raport cu așteptările mele, iar prețul biletului mi s-a părut cam ridicat pentru ceea ce am văzut. Pentru cei care vor să viziteze muzeul, tariful este de 18 lei pentru un adult care vizitează individual și 11 lei pentru un adult inclus într-un grup. Elevii și studenții beneficiază de tariful de 5 lei.
Periplul nostru prin Buzău ne-a dus și la Mănăstirea Ciolanu, unul dintre cele mai importante așezăminte monahale din județul Buzău. Mânăstirea se ridică pe Dealul Ciolanu, și are o istorie ce începe în secolul al XVI-lea. Tradiția locală o leagă de Doamna Neaga, soția voievodului muntean Mihnea al II-lea de construcția mânăstirii. Complexul cuprinde două biserici. Biserica mare, care este și cea mai nouă cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a fost construită în anul 1828 sub patronajul episcopului Chesarie al Buzăului. Este un loc plăcut, umbrit de conifere, unde cu siguranță vei găsi liniștea după o zi încărcată de obiective turistice. În apropiere se află și Tabăra de Sculptură Măgura, un muzeu în aer liber care completează foarte bine o excursie culturală prin această parte a județului.
După popasul de la Mănăstirea Ciolanu, am ajuns la Barajul Siriu, unul dintre locurile care mi-au rămas în minte prin frumusețea peisajului. Amplasat pe râul Buzău, barajul formează un lac de acumulare înconjurat de versanți împăduriți și de relieful spectaculos al Văii Buzăului. Construcția barajului a început în 1975 și s-a încheiat în 1994. Amenajarea hidrotehnică a fost realizată printr-o soluție inginerească bazată pe anrocamente, argilă și materiale de umplutură, fără un corp masiv din beton. Pe lângă ingeniozitatea inginerilor m-a surprins și peisajul din jur. Când am ajuns, zona era puțin aglomerată, iar oamenii se așezaseră pe iarbă pentru a admira barajul și lacul. Ceea ce mi-a plăcut și mai mult este că zona, deși îngrădită este încă sălbatică.
În minivacanța noastră prin Buzau am ajuns și în zona Dealului Istrița, un teritoriu în care geologia, istoria și tradițiile locale se întâlnesc într-un mod spectaculos. Peisajul este greu de descris în cuvinte, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult au fost scoicile fosilizate în pereții de calcar. Sunt pasionată de geologie, iar faptul că am putut vedea și culege pietre cu o istorie de milioane de ani, pietre care ascund urme ale vieții marine, au făcut ca acest loc să devină preferatul meu. Mai sus pe deal este și Tabăra de Sculptură de la Năeni pe care vă recomand să o vizitați. Va fi o plimbare pe pante line de aproximativ 20 minute până veți ajunge pe platou, iar daca este sezonul puteți aduna și cimbrișor de munte, foarte util în bolile pulmonare.
Tot în zona Dealului Istrița am vizitat și Biserica dintr-o Piatră de la Năeni, un lăcaș de cult care m-a cucerit prin simplitatea și aspectul său cochet. Deși denumirea ar putea sugera o biserică sculptată într-un singur bloc de piatră, construcția este realizată din numeroase blocuri de calcar alb de Năeni, provenite din cariera aflată în apropiere. Lăcașul are hramul Intrarea Domnului în Ierusalim, sărbătoare cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor. Este o construcție relativ recentă, ridicată spre sfârșitul secolului al XX-lea, într-un loc cu o panoramă deosebită asupra împrejurimilor. Noi am ajuns în jurul orei 15:00 și am găsit biserica deschisă. Nu ni s-a solicitat bilet de intrare, iar persoana aflată acolo era disponibilă să ofere informații și să ajute vizitatorii, inclusiv pe cei care doreau să cumpere lumânări.
Buzăul este un loc magic pentru mine și voi reveni mereu cu aceași bucurie, pentru că acestea sunt doar o mică parte din surprizele pe care le oferă. Multe alte obiective turistice așteaptă să fie descoperite.
Dacă îți plac articolele mele mă poți urmări și pe social media.
